Drumuri si jungla prin Kerala

Despre asta nu am mare lucru de spus. O sa pun numai niste poze despre partea Indiei curata:

• jungla: un hotel din jungla, unde poti sa dormi noaptea si sa auzi pasarile si animalele, oamenii care traiesc la marginea padurii, ghidul nostru ptr padure, care are 20 de ani si stringe bani ptr ca fata cu care vrea sa se insoare (14 ani) sa nu trebuiasca niciodata sa munceasca (ii placea sa cinte, si ne-a cintat ceva in hindi si inca ceva in limba locala)
• plantatiile de ceai, si copii din satele unde se cultiva ceaiul

(Pozele cu mine sint nu ptr ca vorbesc despre partea curata a Indiei:))), ci ptr ca unii vreti sa fiti siguri ca eu scriu, si altii vreti sa vedeti fete cunoscute pe fundalurile astea )

• 
  
  
  
  
  

Casatoria

Ptr asta am un motto de la Marin Sorescu:

“Demult, femeia ii pupa barbatului mina
Si din Dumneata nu-l scotea.
Ii facea 2, 3, 4 copii
Da nu-ndraznea sa-i zica tu.
Ale mai mindre, care se ambitionau,
Nu-i ziceau nicicum.
De! Femeia, are si ea socotelile ei.”

Aici casatoria de cele mai multe ori se aranjeaza, de catre parinti, si este un calcul financiar care completeaza criteriul fix casta. Ca este bine sau este rau, nu stiu. Oamenii par sa supravietuiasca impactului primirii unui strain in casa, si dupa 2-3 saptamini de luna de miere se intorc la munca destul de veseli. Inteleg ca se intorc veseli, ptr ca indienii sint (toti) oameni buni, deschisi, calzi, prietenosi, sinceri. Asta trebuie sa ii ajute intr-o astfel de uniune. Ce nu inteleg este cum niste oameni asa de buni, deschisi, calzi, prietenosi, sinceri nu isi gasesc ei insisi pe cineva cu care sa se casatoreasca.
Pentru cei care isi gasesc ei insisi jumatatea, lucrurile sint mult mai simple decit la noi. In India, casatoria nu poate fi decit aranjata sau din dragoste. Dragostea nu are nuante. O luna sau doua pot fi destul ca sa te convingi ca asta e omul pe care il cauti, si atunci te casatoresti.
Pentru ceilalti, lucrurile se misca la fel de repede. O data ce familia sau tu impreuna cu familia hotarasti sa te insori, iti faci un “portofoliu”: iti pui acolo arboreal genealogic, ce fac toate neamurile in viata si citi bani are fiecare; hobbiuri care “se vind” , la fete, am auzit ca sint cintantul si dansatul. Incepi sa selectezi potentiali candidati, te intilnesti cu ei, ceea ce atunci cind lucrezi e obositor, ptr ca trebuie sa te duci in orasul parintesc, si de simbata dimineata pina duminica seara te intilnesti, pe rind, cu fiecare candidat selectat (si familia lui). Iti e frica sa nu alegi omul nepotrivit, si la un moment dat parintii o sa spuna “gata, ai vazut destule fete, alege una din ele”.
Toate lucrurile astea au diverse grade, ptr ca India e o tara in schimbare. Unii isi gasesc singuri nevasta si familia e de acord sau nu e de accord, alti parintii isi lasa copiii sa aleaga singuri cind vror, altii intervin cind considera ca a venit vremea, si daca fiul nu si-a gasit singur nevasta pina atunci il ajuta ei, altii nu isi vad nevasta decit dupa ce a fost aleasa. Si mai sint tinerii din orasele mari, care fac ce vror.

De asta poate ca ati mai auzit. Cu siguranta ca n-ati auzit ca in unele zone ale tarii iti platesti barbatul ca sa se insoare cu tine. Asta e comic. Oamenii vorbesc cu lejeritate despre asta. Am aflat recordul de bani care va fi primit de un coleg de munca de aici, si cineva m-a dus la el la masa (in pauza de masa), zicindu-i sa imi confirme ca asa se face si ca aia e suma pe care o s-o primeasca. In principiu dovedesti ca posezi bani, iar familia sotului aplica un procent la suma de o posezi, si incaseaza procentul. Alt coleg imi spunea ca daca o sa-i placa foarte mult nevasta, o sa ii faca reducere la procent:))) Daca ai o meserie buna, poti sa ceri mai mult (independent de meseria fetei, bineinteles). Daca promovezi si ajungi consultant, iar poti sa ceri mai mult. Si asa mai departe.

Mai este inca ceva ce trebuie sa demostrezi ca pozezi ca sa reusesti sa te mariti, si anume aurul. Si ptr asta am poze, cu Anna maritindu-se acoperita in aur. Cred ca daca as purta atit de mult mi-ar trebui baston. Voalul de mireasa (am si cu el poza, ca am zis sa il am ca model:)) ) era brodat cu boabe mici de aur. E o tara in dezvoltate si are mult gunoaie, dar femeile umbla acoperite in aur, pe strazile cele mai aglomerate si in autobuzele cele mai aglomerate, fara greamuri si unde oamenii iti respira in ceafa, in fata si din ambele parti laterale. Probabil daca in Romania as umbla asa decorata, n-as apuca sa ajung nejefuita nici de la lift la masina din fata blocului. Cit am stat in Kerala, o doamna m-a sfatuit la ce sa fiu atenta daca vreau sa imi cumpar diamante:)) In caz ca acum va ginditi (fetele) sa imi spuneti sa va iau bijuterii de aici, sa nu imi spuneti:))) E la fel de scump ca in Romania (ptr diamante nu pot sa compar, ca nu stiu pretul romanesc) , dar e o chestiune de imagine si prestigiu, mai raspindita chiar decit deodorantul in Romania:))

Vorbeam cu aceeasi doamna in Kerala (educata, de varsta mea cred, cu un copil de 5 ani, si care a hotarit sa isi lase slujba ptr ca vrea sa isi creasca copilul) despre familie si viata la noi si la ei. Despre ghinionul de a fi frumoasa - care iti taie accesul la educatie, te mariti direct. Asta explica nelinistile celor 2 romani cu care am mers in calatoria asta: De ce fetele alea frumoase, de 12-13 ani, de le vedeam pe drum, nu se face nici una programatoare?:)) Despre cit de greu e sa divortezi in India, intreaga comunitate si intregul univers ti se pun impotriva, mai ales sa ai si copii. Poate doar in cazuri extreme, si anume infidelitate, familia te sustine. Si asa am ajuns la ceea ce la noi e normal, insa ii scandalizeaza pe ei. Vorba “sa ma insele, dar sa nu stiu” nu s-a auzit in India. Si ii face pe oamenii asezati la masa sa le cada lingura in farfurie si sa se holbeze la mine.
De ce e asa? Tu asa crezi? Atunci ceilati de ce cred asta?
Dar macar femeia poate sa faca asta? Cind am raspuns si la intrebarea asta, deja ii era mila de femeile din vest (ca si noi sintem tot vest ptr ei)
Deasemenea nu stia ca oamenii care traiesc impreuna citiva ani uneori nu se casatoresc. Si m-a intrebat cum de femeia la noi face atit de multa traba, acasa si plecata de acasa, si de ce incepe sa faca inainte sa se marite. Si asa mi-am adus aminte de Marin Sorescu:))

Kathakali, teatrul traditional al Keralei

Tradus, inseamna arta de a spune povesti despre zei. Actorii folosesc ptr asta vopsea, cu care isi picteaza fata, expresivitatea fetei si anumite gesturi, care ptr cunoscatori inseamna ceva. S-a jucat si se mai joaca in temple , la ceremoniile hinduse, ptr ca fiecare poveste vorbeste de evenimente importante din religia lor, insa au dezvoltat si o varianta rafinata, in care in principal expresiile fetei te ajuta sa intelegi ce se intimpla.
Ptr a fi actor de Katakali, e nevoie de 6 ani de studiu, in care inveti cum sa te pictezi, cum sa dansezi, cum sa iti folosesti mimica.
In demonstratiile de dinaintea piesei, iti arata cum se obtine fiecare culoare pe care o folosesc (amestecind o piatra naturala cu lapte de cocos), ce culori foloseste fiecare tip de personaj (bun, rau, zeu, feminin- ca numai barbati joaca, si atunci tb sa amestece cumva culoarea ptr femei cu culoarea ptr bun\rau), cum poti sa spui “da” sau “nu” sau “vino” sau “pleaca” cu alta incarcatura, folosindu-ti fata si gesturile.
Desi cu totii au studiat 6 ani, unele piese (eu ma gindesc ca sint mai degraba oameni care au studiat ptr a juca in temple si atit) iti arata doar niste oameni vopsiti, care vin pe rind in fata si iti arata niste semen care ar tb sa insemne ceva (de exemplu 2 degete lipite, ridicate in sus). Bineinteles ca n-ai ce sa intelegi. Se intimpla ca muzicantii si vorbeasca intre ei in timpul spectacolului, sau sa mai aiba un prosop pe dupa git, cu care se sterg la subrat din cind in cind (ca e cald).
Atunci cind trupa este foarte buna insa (asa cum era cea din Cochin), arta lor este impresionanta. Ca prima reactie, ti se pare ca culorile de pe fata lor strica tot. Daca ai insa noroc sa vezi o piesa cu mai multe personaje de acelasi fel, poti sa vezi ce expresie pune fiecare actor peste culoarea pe care o poarta si cit de puternica este acea expresie in a-ti arata ce se intimpla.
Cind am vazut prima piesa (ca in total am vazut 3, asa de mult mi-a placut), ma intrebam – si poate va intrebati si voi - daca actorii\regia trebuie sa urmeze orbeste povestea religioasa. In ultima piesa, am vazut ca nu. Povestea vorbea despre cum un demon isi trimite supusii sa ii omoare fiul in padure, ptr ca fiul se inchina unui zeu pe care il socotea mai puternic decit tatal sau. Iar un act al piesei ar fi trebuit sa arate cum supusii incearca, pe toate caile si cu toate armele, sa il omoare pe fiu, insa nu reusesc. Trupa foloseste aici un copil (mic si grasut, de vreo 10 ani), care intr-un act anterior joaca un rol “colectiv”, al copiilor ce urmeaza invataturile unui pustnic, insa se abat de la acestea, lasindu-se influentati de fiul demonului. In partea asta a piesei, copilul numai scrie si deseneaza. In actul urmator, copilul devine pesonajul colectiv “supusii demonului” si primeste sarcina de a-l omori pe fiul acestuiaa (un actor adult si impozant). Copilul apare aici cu dungi negre de razboinic pe fata, legat cu o banderola rosie (in stil Amerindian), si pus linga cel pe care va trebui sa il omoare, arata ca un copil care se joaca de-a indienii (amerindienii). Pieasa sare de aici la momentul in care fiul demonului se intoarce acasa, aratindu-i tatalui ca n-a putut fi omorit. Mi s-a parut o rezolvare frumoasa si surprinzatoare.

Sarbatori

Kerala e plina de temple, moschei si biserici, am vazut chiar si o sinagoga. Crestinismul a venit acolo in mai multe valuri, prima oara cu apostolul Toma acum 2000 de ani, apoi cu sirienii, apoi cu portughezii, si de fiecare data a evoluat catre altceva. Asa incit fiecare comunitate are practicile ei, bisericile ei si sarbatorile ei. Un sofer de risca ne spunea ca asta e locul unde oamenii nu s-au luptat niciodata din motive religioase.


Am ajuns in Cochin pe 26 decembrie, la exact un an de la Tsunami. Seara, intorcindu-ne de la plaja si trecind prin mai multe orase si sate, am gasit luminari la intrare in fiecare curte\casa si slujbe in toate bisericile si templele de pe drum. Intr-o piata mare plina de luminari, am intrebat pe cineva ce se intimpla, ptr ca nu intelegeam cum se poate ca toate religiile sa arbatoreasca in aceeasi zi cite ceva atit de important cit sa participe toata lumea si sa lumineze toata insula. Uimitor, am aflat ca comemorau acelasi lucru. Oamenilor le e frica, au vazut si ei un val, dar mai mic, si spun ca au avut noroc, deoarece toata Kerala e strabatuta de canale, iar apa s-a scurs pe canale.

Pozele de aici sint de la un festival al unui templu, care tine 5 zile, si in care aceeasi procesiune e reluata de mai multe ori, ziua si noaptea. Daca planuiti sa veniti vreodata in Kerala, veniti in ianuarie, ptr ca au un alt festival, al celor 100 de elefanti, si o sa aveti ce vedea. (Un stapin de elefant imi spunea chiar ca el nu isi scoate elefantul - au si elefantii astia diverse grade de sacralitate - decit la festivalul din ianuarie:)) )

Cu barca pe canale

Kerala este destinatia nr 1 ptr turism in locuri verzi, potrivit unui top National Geographic si odata ce ajungi acolo, intelegi de ce. In afara de cer, totul este verde. Canalele inguste trec printre casele oamenilor, si copiii alerga la apa sa iti faca cu mina si striga sa le dai un pix. Adultii sint un pic stinjeniti ca ii vezi spalindu-si hainele sau spalindu-se pe dinti in apa din canal, dar deja barcile cu turisti sint pate din viata lor acum. Au mici ateliere in care produc sfoara din coaja de nuca de cocos si din care nu cistiga aproape nimic, insa este singura munca pe care femeile o pot face acolo.


Ptr canalele late am luat o barca mare, acoperita cu rogojina, am ocolit cu ea citeva insule, trecind pe linga grupurile de pescari. Asa am ajuns la femeile care culeg scoici de pe fundul apei. Citisem cu ceva timp in urma, in povestile de calatorie ale cuiva, ca femeile care culegeau scoici pe linga o insula din Japonia il impresionasera cel mai mult, si persoana asta isi povestea o calatorie foarte lunga. Intr-adevar e un lucru uimitor. De la distanta vezi numai o gramada de barci goale, si te intrebi cum de au ajung in mijlocul apei.

Cind te apropii, se contureaza niste cercuri plutind pe apa, si incepi sa auzi un zgomot extem de melodios si imposibil de identificat. Cind vii si mai aproape, iti dai seama ca sint vocile femeilor, amestecate cu risul lor si cu zgomotul trecerii sub si deasupra apei, iar cercurile sint capetele lor, acoperite cu un teanc impresionant pe prosoape (care pe mine m-ar duce la fund).

Prima impresie

Se numeste dothy si este un cearsaf, disponibil in toate culorile si in toate imprimeurile. Deoarece este foarte cald si nu bate vintul, oamenii merg pe drum filfiindu-l, sau cu cearsaful indoit pe jumatate. Varianta dat pe jumate e preferata mai ales de cei care urca in palmieri sa ia nuci pe cocos si de cei care construiesc case si lucreaza la inaltime.

Inconjurata de barbati imbracati asa ai un sentiment de insecuritate extrema, mie imi tot venea sa o iau la fuga catre nordul Indiei. Turistii barbati profita insa de asa o sansa rara, iar localnicii vin pe strada sa le spuna ca nu si-au aranjat fusta bine sau striga dupa ei cind fusta incepe sa cada.

Mai jos sint eu intr-o circiuma, in dreapta am clientii circiumii in cearsaf, in stinga, pe geam, vad barbatii care construiesc o casa cu etaj, iar in fata e wc-ul unde vine lumea din circiuma, lumea care construieste casa si probabil toata lumea care trece pe drum, bineinteles toti pregatindu-se inainte de a intra in wc, adica ridicindu-si cearsaful. Niciodata nu m-mm simtit mai apasata. Se pare ca in momentul fotografierii prefeream fereastra:))

Drumul catre Kerala, de Craciun, noaptea de dinainte si de dupa

Cea mai de jos clasa de dormit in India a fost mult peste asteptarile mele si peste avertizarile colegilor mei indieni. Oamenii iti zimbesc inca de cind te urci, cautand amuzati pe fata ta urme fine de groaza. In rest vorbesc mult si tare, cinta, se duc incontinuuu la chiuveta dintre vagoane sa se aranjeze, pieptane si spele pe dinti, vanzatorii incep sa isi strige marfa prin vagoane la 7 dimineata si termina la 10 seara.


Drumul este frumos si cele 30 de ore trec repede, ptr ca trenul trece pe desupra muntelui, prin jungla, crengile pomilor si iarba ajung pina la usa si ferestre. Uneori merge atit de incet, ca oamenii (aparuti nu stiu de unde in mijlocul junglei) urca din mers.

Tot uimitor este ca oamenii merg cu asa un tren in luna de miere.