Kathakali, teatrul traditional al Keralei

Tradus, inseamna arta de a spune povesti despre zei. Actorii folosesc ptr asta vopsea, cu care isi picteaza fata, expresivitatea fetei si anumite gesturi, care ptr cunoscatori inseamna ceva. S-a jucat si se mai joaca in temple , la ceremoniile hinduse, ptr ca fiecare poveste vorbeste de evenimente importante din religia lor, insa au dezvoltat si o varianta rafinata, in care in principal expresiile fetei te ajuta sa intelegi ce se intimpla.
Ptr a fi actor de Katakali, e nevoie de 6 ani de studiu, in care inveti cum sa te pictezi, cum sa dansezi, cum sa iti folosesti mimica.
In demonstratiile de dinaintea piesei, iti arata cum se obtine fiecare culoare pe care o folosesc (amestecind o piatra naturala cu lapte de cocos), ce culori foloseste fiecare tip de personaj (bun, rau, zeu, feminin- ca numai barbati joaca, si atunci tb sa amestece cumva culoarea ptr femei cu culoarea ptr bun\rau), cum poti sa spui “da” sau “nu” sau “vino” sau “pleaca” cu alta incarcatura, folosindu-ti fata si gesturile.
Desi cu totii au studiat 6 ani, unele piese (eu ma gindesc ca sint mai degraba oameni care au studiat ptr a juca in temple si atit) iti arata doar niste oameni vopsiti, care vin pe rind in fata si iti arata niste semen care ar tb sa insemne ceva (de exemplu 2 degete lipite, ridicate in sus). Bineinteles ca n-ai ce sa intelegi. Se intimpla ca muzicantii si vorbeasca intre ei in timpul spectacolului, sau sa mai aiba un prosop pe dupa git, cu care se sterg la subrat din cind in cind (ca e cald).
Atunci cind trupa este foarte buna insa (asa cum era cea din Cochin), arta lor este impresionanta. Ca prima reactie, ti se pare ca culorile de pe fata lor strica tot. Daca ai insa noroc sa vezi o piesa cu mai multe personaje de acelasi fel, poti sa vezi ce expresie pune fiecare actor peste culoarea pe care o poarta si cit de puternica este acea expresie in a-ti arata ce se intimpla.
Cind am vazut prima piesa (ca in total am vazut 3, asa de mult mi-a placut), ma intrebam – si poate va intrebati si voi - daca actorii\regia trebuie sa urmeze orbeste povestea religioasa. In ultima piesa, am vazut ca nu. Povestea vorbea despre cum un demon isi trimite supusii sa ii omoare fiul in padure, ptr ca fiul se inchina unui zeu pe care il socotea mai puternic decit tatal sau. Iar un act al piesei ar fi trebuit sa arate cum supusii incearca, pe toate caile si cu toate armele, sa il omoare pe fiu, insa nu reusesc. Trupa foloseste aici un copil (mic si grasut, de vreo 10 ani), care intr-un act anterior joaca un rol “colectiv”, al copiilor ce urmeaza invataturile unui pustnic, insa se abat de la acestea, lasindu-se influentati de fiul demonului. In partea asta a piesei, copilul numai scrie si deseneaza. In actul urmator, copilul devine pesonajul colectiv “supusii demonului” si primeste sarcina de a-l omori pe fiul acestuiaa (un actor adult si impozant). Copilul apare aici cu dungi negre de razboinic pe fata, legat cu o banderola rosie (in stil Amerindian), si pus linga cel pe care va trebui sa il omoare, arata ca un copil care se joaca de-a indienii (amerindienii). Pieasa sare de aici la momentul in care fiul demonului se intoarce acasa, aratindu-i tatalui ca n-a putut fi omorit. Mi s-a parut o rezolvare frumoasa si surprinzatoare.